Maica Domnului la...Letca Nouă/ Icoana: făcătoare de minuni sau nu?

                                    Maica Domnului la...

                                                     ... Letca-Nouă

                                       „Bucură-te Marie, ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine,

                                        binecuvîntată eşti tu între femei şi binecuvîntat eşte Rodul pîn-

                                        tecelui tău! Că ai născut nouă, pe Mîntuitorul Hristos!

                                        Pe Acesta, roagă-L pentru mîntuirea noastră!”, a zis Aglaida şi

                                        s-a izbăvit de vrăjmaşul care-i făcea supărare.

                                                 

Icoana de la Letca-Nouă, făcătoare de minuni sau nu?

  Cel mai simplu şi cel mai potrivit răspuns care a fost dat la această întrebare mi s-a părut a fi acesta: „Icoana este făcătoare de minuni, pentru cei care cred!”, deşi poate fi doar un răspuns aşa...generic. Fiindcă eu am descoperit în decursul timpului -experimentînd,  fără să planific lucrul acesta-, că lucrurile nu stau întocmai aşa. Şi acum ştiu că Icoana este făcătoare de minuni şi pentru cei care nu cred sau, mă rog, NU CREDEAU!...Şi acest lucru se-ntîmplă din raţiuni numai de Dumnezeu ştiute!!... EL fiind Stăpînul şi Domnul, ştie „neputinţele” noastre, ale fiecăruia în parte, şi „lucrează” cu noi, cu fiecare, după cum EL Însuşi ştie, ca să ni Se facă EL cunoscut nouă, după nivelul nostru de înţelegere şi percepţie! Aşa că EL Singur îşi alege modalitatea prin care „ne vorbeşte” sau ni se arată! Şi noi ştim şi avem dovada -mulţi dintre noi!- că de multe ori ne-a vorbit prin...Icoane! Şi aceasta, pentru că Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi şi Care „L-a dat pe ÎNSUŞI FIUL SĂU CEL IUBIT, UNUL NĂSCUT, ca ACESTA să moară pentru noi”, Fiul Lui, Care S-a răstignit pe cruce pentru ÎNVIEREA nostră, nu are pe nimeni de pierdut! Şi ni se arată, ne cheamă şi ne primeşte la EL, aşa după cu consideră de cuviinţă, uneori în modul cel mai simplu cu putinţă, aşa cum este şi acest mod: „semnele din/prin Icoane!”

 Prin CEVA-ul acela pe care îl reprezintă ea, Icoana lucrează! Numai că, unii dintre noi, „orbi” fiind, nu vedem. Şi chiar dacă vedem „lucrarea”, o refuzăm. Iată, eu voi veni  cu  cîteva argumente, concrete, în  susţinerea mea!

  Prin 2004-2006 mă îndeletniceam „cu căratul” unor bolnavi, cu maşina mea, pe ici-pe colo...în speranţa găsirii leacului pentru ei şi chiar pentru mine, care sufeream cumplit de...suferinţă, în urma unor traume emoţional-afective care mi-au marcat existenţa pentru destulă vreme...

   Unul dintre „cei apăsaţi”, din grup, îmi zisese într-o zi, cum că a auzit el că la Letca Nouă în jud Ghiurgiu -la vreo 60 km de Bucureşti-, ar fi plîns Icoana Maicii Domnului şi că acolo s-ar fi întîmplat nişte...minuni. Şi mi-a propus să-i duc, pe cîţiva, într-o noapte la Slujba de Acatist. Am acceptat imediat, mai ales că aveam pe cineva, în acel grup, la care ţineam mult şi care avea nişte probleme grave de sănătate, datorate unor frămîntări existenţiale care-i răvăşiseră mintea, rău de tot, transformîndu-l dintr-un falnic stejar, într-o legumă uscată...

 Aşa se face că într-o zi, cam prin luna aprilie 2004, am  dat fuga la Fundeni pe la orele 22.30 şi am luat-o de acolo pe o tînără femeie -care făcuse în acea zi dializă-, l-am luat pe fiul ei de acasă, am mai luat încă vreo două-trei persoane care-şi exprimaseră disponibilitatea de a pleca la drum la ora aceea tîrzie din noapte, şi înghesuindu-i în maşină ca pe sacii cu cartofi, am tăiat-o spre Letca Nouă, cu viteză maximă, ca să ajungem la timp, să prindem începutul Slujbei de noapte.

  Acatistul Maicii Domnului începea fix la ora 24,00.

  Eu, habar nu aveam unde-i Letca Nouă. Avusesem cîndva, pe vremea cînd jucasem fotbal ( da, am jucat vreo 9 ani fotbal -feminin- la echipa Viitorul; aparţineam de Stofe de Mobilă-Ghencea şi făceam antrenamente pe un teren mai mic de la Stadionul Steaua, eram adversarele lui Juventus - care aparţineau de Tricodava-, ale Rapidului şi ale altor Echipe, dar nu dezvoltăm aici, acum...), o colegă din această localitate. Tot ceea ce-mi aminteam despre Letca-Nouă, era aceea că acolo locuiau familii cu venituri sub-modeste şi cu mulţi copii. Aşa ştiam eu de la colega mea, care, şi ea, făcea parte dintr-o familie cu vreo 7-8 copii.  Şi mai ştiam că oamenii din satul acela nu erau prea „duşi la Biserică”. Acest lucru mi s-a confirmat mai apoi, cînd eu am tot mers la Biserica din Letca-Nouă... Dar faptul că se zvonise că o Icoană a Maicii Domnului plînsese taman la Letca-Nouă, satul fostei mele colege, sat despre care ştiam cum că ar fi compus din localnici puţin credincioşi Domnului şi Măicuţei Sale, neduşi la Biserică, m-a determinat să mă străduiesc să ajung acolo. Ştiam că Dumnezeu lucrează după cum voieşte şi-Şi arată Măreţia întru cele mici... Aşa că n-am stat pe gînduri cînd mi s-a făcut propunerea. Trebuia să ajungem musai într-o vineri noaptea, cînd se săvîrşea Slujba de Acatist. Drumul l-om găsi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu!...

  Am găsit drumul fără probleme. Cînd am ajuns la Letca-Nouă era plin de autocare şi autoturisme fel de fel, inclusiv cu numere străine, şi era acolo lumea de pe lume, puhoi. Nu aveai unde să arunci un ac.

 Biserica era arhiplină. Nici gînd să poţi intra, să ajungi cumva la Icoană.

   Am parcat maşina pe unde-am putut şi am intrat în curtea Bisericii. Curte, e doar o formă de exprimare, căci la acea vreme Biserica nu avea, propriu-zis, o curte. Ci erau acolo, în jurul Bisericii nişte porţiuni de gard, în fapt nişte stinghii răzleţe, care se mai ţineau din loc în loc în picioare, susţinute de nişte stîlpi de gard putregăiţi, stînd aplecat, iar pe alocuri erau tufişuri, bălării...Imaginea din „curtea” Bisericii era sinistră. Bălării peste tot! Mai era şi întuneric beznă în curtea aia!! Biserica era, şi ea, părăginită. Peisajul era lugubru...

  Nu am avut însă timp prea mult să admir „peisajul”, că s-a auzit în mulţime rumoare:

  - Vine părintelee!... Şi toţi, ca la un semnal, s-au adunat, cu mic-cu mare, ciorchine.

Şi nu ştiu cum „s-a făcut”, că eu, împinsă fiind de mulţimea care s-a bulucit să ia binecuvîntare de la părintele, am ajuns, strînsă ca-ntr-un cleşte, chiar în spatele părintelui, căruia, evident, i s-a creat culoar de trecere prin mulţimea care era înţesată, care stătea umăr la umăr. Aşa, mică, protejată de spatele unui preot suficient de masiv -comparabil cu mine-, mergînd strîns în urma lui, împinsă practic, fără să mai pot opune rezistenţă mulţimii, am ajuns pînă în faţă, la uşa Altarului. Părintele s-a închinat după obişnuinţă şi a dispărut în Altar, iar eu am rămas, nolens-volens, lipită de...Icoana Maicii Domnului. Icoana era în spatele meu. Eram lipită cu spatele de spatele Icoanei Maicii Domnului, despre care lumea spunea că plînsese. Nu mă puteam mişca. Nu mă puteam întoarce cu faţa la Icoană. Eram prinsă-n „chingi”. Lumea mă împresura din toate părţile. Abia de-mi puteam trage respiraţia. Aveam împresia că respir prin trupurile celor lipiţi de mine! Nu-mi place DELOC înghesuiala şi, de regulă, fug cît pot de spaţii înguste şi de înghesuială, dar...nu mai avusesem încotro fiindcă mă surprinsese valul de lume şi mă dusese pe sus, fără voia mea, iar acum, lumea mă împresura fără drept de apel. Nici nu mai puteam gîndi! Simţeam că mă sufoc din pricina strîmtorii!

- „Binecuvîntată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh!”, se aude din

Altar glasul baritonal al părintelui Nicolae Edmond Popa ( acum ştiu cum îl cheamă, atunci habar nu aveam şi nici nu-l mai văzusem, nici nu auzisem pînă atunci de el şi / sau despre Biserica pe care o păstorea ). Murmurul a încetat şi, instant, s-a făcut linişte! A început Acatistul. Fără niciun fel de altă pregătire, fără hîrtiuţe duse la Altar, fără fasoane. Simplu, scurt şi la obiect. Cîntăreţul de la strană cînta fals...fals!! Dureros de fals!!! Dar...asta e! Probabil că abia îl procurase şi pe acela, părintele, în sătucul acela unde, auzisem că, oamenii nu se prea duc la Biserică. Aşadar, cîntăreţul nu era deloc în graţiile mele! Dacă nu-mi place cum cîntă strana, într-o Biserică, nici că mai calcă piciorul meu pe-acolo! Iar aici nu-mi plăcea nicicum STRANA, ci chiar mă zgîrîia -rău de tot, în urechi-, săgetîndu-mi fără menajamente auzul şi ...inima! Aş fi vrut să ies, numai că, din cauza aglomeraţiei, nu puteam. Eram prinsă ca-ntr-o menghină, aşa că n-aveam decît să mă prefac că-mi place!!! Părintele Edmond Nicolae, mi-a mai uşurat suferinţa că zicea, şi dumnealui, deodată cu acel „cîntăreţ”, ceea ce era de zis la refren şi mai acoperea vocea cîntăreţului, îndulcind situaţia. Apoi, mai cînta şi lumea din Biserică, care ducea psaltica mai bine decît bietul stranist...Ăla se chinuia rău de tot!!! Muzica şi cu el erau două lucruri infinit...paralele!!!... Dar, avea dragoste să cînte!!!... Ceea ce nu era însă în acord cu dragostea mea de a-l asculta!!! Pe mine, modulaţiile lui vocale mă tăiau la rinichi!!!... Aş fi dat orice să pot ieşi de-acolo, ca să nu-l mai aud!!! Doamneee, ce ispită!!!...

  Personal, „am alergie” la cîntăreţii de strană fără vocaţie şi arar frecventez o Biserică unde „prestează” un aşa exemplar. Eu sînt pentru ca omul, fiecare, să facă după talantul care i-a fost dat, şi anume: cine are darul desenatului, să deseneze; cine ştie cînta, să cînte..etc... Cu greu am făcut faţă „solfegiilor” emanate de cîntăreţul acela. Dar, cum nu mersesem la Operă, nici la vreun Concert al vreunui mare solist, cum...nici bilet nu pătisem, cum, oricum nu mai puteam să mă „scurg” afară, pentru că eram încătuşată de mulţime, şi cum, printr-o TAINICĂ MINUNE, iată!, mă aflam taman lîngă Icoană ( ?! ), am rămas în Biserică, înălţîndu-mi gîndul la Dumnezeu şi la Maica Domnului, care mă primiseră ca pe o regină...

  Eram LIPITĂ cu spatele meu de spatele Icoanei Maicii Domnului ( cîţi dintre cei de-acolo nu şi-ar fi dorit aceasta!!! )! Cu spatele meu care mă durea - aveam probleme cu coloana vertebrală, probleme de care nu ştiam atunci, dar care îşi făceau simţită prezenţa; un început al unei viitoare, foarte apropiate... paralizii ( pe care n-o bănuisem atunci!! ) care, mai apoi, la scurt timp, cam într-o lună, s-a instalat pentru un an întreg, o... eternitate!!!-, lipit de ...spatele Maicii Domului, şi...lipită am rămas, aproape nemişcată, pînă la finalul Slujbei, vreme de vreo două ceasuri şi jumătate...

  Fata care făcea dializa la Fundeni, rămăsese blocată, de către mulţime, de partea cealaltă, în faţa Icoanei, dar la scurt timp, pentru că fiului ei i se făcuse rău de la fumul de lumînări, a trebuit să iasă afară din Biserică. I-am dat, din om în om, cheile de la maşină şi s-au dus afară, numai Dumnezeu ştie cum au reuşit să iasă.... Ceilalţi care fuseseră aduşi de mine cu maşina, nu ştiu pe unde rămăseseră. Eu avusesem bafta să mă aflu, împinsă de către mulţime, în spatele preotului, cînd acesta venise la Biserică şi tot împinsă fiind, de mulţime, ajunsesem nesperat, pe negîndite, lîngă Icoană. Ce altceva mi-aş mai fi putut dori? Nu mă mai preocupa restul. Erau majori...vaccinaţi...Nici nu mai conta că-s strînsă-n chingi şi că la strană cîntăreţul scotea nişte solfegii ce-ţi făceau găuri în creier...

 M-am abandonat rugăciunii şi m-am lăsat mîngîiată de Maica Domnului şi nu am simţit cum s-a scurs timpul...

  La sfîrşitul Slujbei, părintele ne-a dat nişte cornete făcute din hîrtie trase în mirul care cursese din Icoană. Mie îmi pusese în palmă un pumn întreg de cornete. Rămăsesem aproape ultima. Le-am luat, am mulţumit şi m-am dus apoi, după ce cam toată lumea plecase, să mă închin la Icoană, în partea din faţă.

  M-am închinat fără să mă uit la chip. Nu am avut curiozotatea „să cercetez”. Nu de asta mă dusesem acolo. Ci m-am dus cu credinţa că Icoana aceea poate şi va face minuni, dacă nu pentru toţi, măcar pentru unul dintre cei pe care-i luasem în maşină! Aşa că, m-am închinat, am mulţumit Maicii Domnului pentru dragostea cu care mă primise la „sînul” său, pentru locul „de onoare” pe care mi-l oferise ( oamenii ajungeau acolo de ziua, de pe la prînz, participau mulţi şi la slujba de la 6 seara; era lumea de pe lume, bătrîni, copii, tineri, adunaţi din toată ţara, fel de fel de bolnavi, necăjiţi, obidiţi care alergau după o speranţă... ). Eu ajunsesem tîrziu, foarte tîrziu, în noapte, dar..ajunsesem taman la timp...ca să ocup un loc în ...faţă!!!; care, se pare, îmi fusese „rezervat”, de către Însăşi Maica Domnului...Aşa am perceput starea aceea. M-am închinat, aşadar, la sfîrşitul Slujbei, pentru că, dată fiind conjunctura, la început nu putusem să mă închin, după care am ieşit din Biserică.

  Ajunsă la maşină, îi zic fetei cu dializa să meargă şi ea să se închine, dacă vrea, că aproape toată lumea plecase, iar Biserica rămăsese goală. Fata era supărată pentru că datorită fiului ei -căruia i se făcuse rău, probabil dela fumul lumînărilor-, a fost nevoită să plece de la Slujba la care-şi dorise să participe, şi plecase din locul de cinste chiar din faţa Icoanei, unde, şi ea, printr-o întîmplare fericită reuşise să ajungă, împinsă de lume. Se certase chiar cu fiul său pe tema asta iar acum nu mai voia să reintre în Biserică. Dar am convins-o şi s-a dus. A revenit la maşină bucuroasă maxim, radiind, spunîndu-ne, exuberant, că a văzut lacrimile Maicii Domnului..curgînd. Ne-a zis concis:

     - Am văzut Lacrimile! Tu ai văzut Antoaneta? Astă-noapte cînd am ajuns, Maica Domnului nu plîngea! M-am uitat foarte atent la Ea! Acum însă plînge! Veniţi şi vedeţi!, ne îndeamnă ea cu exuberanţă în glas.

    - Eu nu mă-ntorc în Biserică, Mirela!, i-am zis. Asta era pentru tine şi fiul tău, care aţi fost văduviţi, oarecum, de Slujba de noapte! Eu nu am venit aici ca s-o văd plîngînd pe Maica Domnului. În principiu, nu-mi surîde ideea că Maica Domnului plînge din pricina noastră. Şi nu vreau „să cercetez” dacă plînge sau nu! Ai văzut, tu, acest semn? Bucură-te! Şi acum hai să mergem la casele noastre, să ducem bucuria dăruită nouă de către Maica Domnului prin Icoana aceasta de la Letca-Nouă! Şi să ne rugăm Maicii Domnului să ne mai dăruiască şi alte bucurii!, i-am mai zis Mirelei. După care i-am îmbarcat pe toţi în maşină şi am plecat, ducîndu-i pe fiecare pe la casele lor, bucuroasă că am putut face aceasta.

  Apoi, la scurt timp, pe 4 mai 2004 eu am căzut la pat. Paralizie. Mi-am revenit, oarecum, prin 2005, după ce am trecut prin toate furcile caudine ale insuportabilelor sfîşietoare dureri ale trupului, sufletului şi cugetului şi a toate simţirile mele, prin diverse faze de tratament şi stări, şi, după ce am trecut de la faza de paralizie totală, la faza de mers pe brînci -în 4 labe-, mai apoi în baston -ajutîndu-mă şi de pereţi sau garduri-, iar după aceea, în sfîrşit..biped!

  În 2006, tot prin aprilie (??!!), cînd mă restabilisem binişor şi începusem să şi muncesc, mi-am amintit, ca prin vis, de Letca-Nouă. Şi i-am zis partenerului meu că vreau să dăm o fugă. Am plecat. Ne-am dus pe ziuă, într-o miercuri, la prînz.

   De la şoseaua naţională ce duce spre Alexandria, de la Benzinăria Petrom, cum faci în dreapta, pînă la Letca-Nouă sînt cîţiva km. Drumul presărat cu hîrtoape din belşug mi-a hurducăit nu numai maşina ci şi firava mea coloană, care de-abia fusese, oarecum, restabilită. Nimerisem şi după o ploaie ce umpluse gropile cu apă şi nu le vedeam ca să le ocolesc, ceea ce a făcut ca porţiunea aceea de drum să fie un calvar. Şi dacă erai perspicace şi dibuiai o groapă mică, în secunda doi, automst nimereai cu roata în una ceva mai mare şi tot aşa!!! Dar..am ajuns!

   Satul cu case mici, pipernicite, a căror ţigle de-abia se mai ţineau pe acoperiş şi curţi sărăcăcioase, cu garduri, din nişte foste -cîndva- scînduri, ce abia se mai ţineau drept. Peisaj anost. Doar unde şi unde, arar cîte o casă mai acătării şi arar vreun autoturism la poartă. Semn că lucrurile nu stăteau prea fericit pe-acolo...

  Am ajuns la Biserică. Era deschis. Am intrat şi m-am închinat în voie, nestingherită de nimeni, deoarece era într-o zi din săptămînă. Miercuri. Inainte de prinz. După care am dat pe-acasă pe la părintele. Voiam, nu-ştiu-de-ce, să schimbăm o vorbă cu dumnealui.

  L-am găsit prin grădina casei. Trebăluia, ca orice om gospodar de la ţară, cu-n hîrleţ în mînă. Iar preoteasa lui, cu nişte cizme de cauciuc, înglodată, plivea zarzavaturile prin altă parte a grădinii. Ne-a invitat în curte şi am schimbat cîteva opinii. Am rămas de atunci într-o amiciţie, şi mai trec din cînd în cînd, de cîteva ori pe an, cînd „mă taie capul”, sau ..chemarea Maicii Domnului  pe la Letca-Nouă. Aşa am văzut crescînd Biserica, satul ( casele ), oamenii, localnicii ( mulţi deveniţi CREŞTINI -botezaţi întru Iisus Hristos, cununaţi -)...Aşezămîntul Social... Am văzut „lucruri mari” făcute de oameni de bine, graţie lucrării lui Dumnezeu, prin mijlocirea Maicii Domnului! AM VĂZUT mîna lui Dumnezeu întinsă peste LETCA-Nouă!

Dar..mă întreb retoric: cîţi, oare, dintre cei care beneficiază de „lucrări”, au „ochi” ca să vadă?...

   Este ICOANA făcătoare de minuni sau nu este? Păi, dacă ne-am lua şi numai după cele ce s-au făcut sub ochii noştri, la Letca-Nouă, am putea spune, fără teama de a greşi, că: DA! Este! Şi încă ce minuni! Mari!!! Atît de mari, încît niciun orb nu ar mai rămîne orb...afar’ de faptul de a fi orbit de...duhul Întunericului!!...

  Păi, una la mînă: majoritatea dintre locuitori şi, mai ales, pruncii care în massă erau nebotezaţi, s-au bucurat de binecuvîntarea BOTEZULUI! Pentru că au fost cazuri în care, oamenii veniţi din alte părţi ale tării şi care, auzind cum că acolo, la Letca, sînt prunci, cu duiumul, nebotezaţi, şi-au dorit să Boteze, iar lucrul acesta s-a făcut, pentru că părintele a propovăduit creştinarea lor. Şi a botezat părintele şi cîte 8 într-o duminică...

  Apoi, la doar cîţiva ani distanţă de la prima mea vizită la Letca-Nouă, am găsit acolo,  şi am văzut crescînd, alte case, alţi oameni, altă Biserică ( o „bijuterie!”, restaurată total, pictată, populată!!! ), alt peisaj!  Să nu mai zic de drum, care este o adevărată şosea naţională, asfaltată la dungă! O plăcere să şofezi pe ea! Şi să ajungi fără peripeţii la Letca-Nouă, la..Icoană!

  Văd acum case falnice, împrejmuite cu garduri din fier forjat -lucrat cu măiestrie, cu bun gust-, chiar şi case cu etaj şi cîţiva privatizaţi, cîteva Magazinaşe, un Service-Auto...Asta doar la prima strigare. Ce văd din mersul maşinii. Alt peisaj, decît cel din 2004...

  Aşezămîntul Social, din curtea Bisericii, care găzduieşte cîţiva copii şi mame maltratate nemilos de către soţi şi / sau soacre fără inimă. Aşezămînt în care îşi găsesc oarecare alinare, o supă caldă şi un pat unde să-şi pună capul aceşti defavorizaţ ai nemiloasei Soarte...Sau..ai unor SORŢI ce se tot trag pe undeva, pe unde noi muritorii nu ştim ( ci, doar ne străduim -zadarnic- să aflăm şi să-nţelegem...sau...să acceptăm!)!...

  Drept este că au rămas şi mai sînt la Letca-Nouă şi cîteva familii care vieţuiesc în nişte condiţii extrem de precare. Şi nu ştiu cărui fapt se datorează lucrul acesta! Tot ce ştiu este că undeva prin apropierea Bisericii, este o familie extrem-extrem de neajutorată, care vieţuieşte în nişte condiţii indescriptibile. Familie cu vreo 5-7 prunci. Nu ştiu exact, că nu am stat să cercetez. Am oprit la poarta lor doar de vreo 2-3 ori, ducîndu-le nişte „nimicuri” trebuincioase lor. Prea puţin însă pentru multele lor nevoi!!! O, Doamne!!!...

   Copiii acestei familii îşi fac veacul prin poarta Bisericii şi pe la poarta Casei Parohiale, cerşind. Cum apare vreo maşină în zonă, ei aleargă strigîndu-se unii pe alţii -printr-un fir de telefonie al cărei taină doar ei o deţin-, adunîndu-se ciorchine precum un stol de vrăbiuţe în jurul a prea puţine firimituri...

  Îmi cunosc maşina de la mare distanţă, aşa că, doar ce-mi fac apariţia la capătul străzii şi pînă ajung în poarta Bisericii, pănă să parchez, ei deja sînt strînşi, ciorchine, în jurul portierelor, „vînînd”, prin geamuri cam tot ce-i uitat de mine la vedere, prin maşină, asaltîndu-mă:

 - Ne daţi, doamna, şi nouă, o brăţară? Ne daţi, doamna, şi nouă, bomboane? Ne daţi, doamna ( întotdeauna cu a, nu cu ă ), şi nouă, un leu? Şi...în general, enumeră ei cam tot ce văd prin geam, în maşină, uitat de mine pe canapele...Ne mai aduceţi şi nouă, doamna, ceva de îmbrăcat? Dar un saculeţ cu cartofi? Cartofi, doamna, că nu ne-aţi mai adus demult!!!...O, Doamne!!! ( Milă mi-e de ei, dar..vorba proverbului: „de mine mi se rupe inima!” Între ei şi mine este doar acea diferenţă că pe mine mă duce mintea, şi că Dumnezeu mi-a creat şi mi-a oferit nişte oportunităţi de care am luat seamă şi le-am fructificat cu mintea data de EL! De mai multe ori! Însă VRĂJMAŞUL, tot de atîtea ori, de cîte ori a creat DUMNEZEU oportunităţile, el, năstruşnicul şi nelipsitul VRĂJMAŞ, a venit şi mi-a luat, rînd pe rînd, cam tot ceea ce-mi dăduse Dumnezeu!!! De parcă s-ar fi aflat într-o permanentă concurenţă cu Dumnezeul meu, de-a...”hai să vedem cine poate mai mult!!!..”. Şi mai e diferenţa că, printr-o minune de la Dumnezeu, eu nu am căzut, eu nu am fost trîntită  atît de jos, încît să nu mă mai pot ridica!!! În rest, toţi avem în noi suflete care tînjesc după: A AVEA şi... A FI IUBIT! Unora dintre noi -multora-, le lipsesc ambele atribute! Iar eu cred, cu tărie, că uneori, unii dintre noi, orice-ar face, nu le pot obţine!!! E şi cazul acestor NEFERICIŢI! Cu diferenţa că ei..chiar nu pot face nimic! Ei nu au nicio oportunitate!!! Singura lor „oportunitate” este..CERŞETORIA şi..mila oamenilor! O, Doamne! De-aş putea, i-aş răscumpăra pe oamenii aceştia! Pe părinţii lor! Care sînt într-un aşa hal de CĂDERE, încît, numai TU, Doamne, îi mai poţi răscumpăra! Mie nu-mi stă în putinţă! Eu doar mă tînguiesc a jale pentru ei! Căci mă doare sufletul pentru NEPUTINŢELE  lor şi pentru...NEPUTINŢA mea!!! Miluieşte-i, Doamne! )

   Sînt singurii cerşetori pe care eu i-am întîlnit în viaţa mea, care mănîncă pîinea dacă le-o dai! Dar o mănîncă cu atîta poftă de crezi c-ar mînca cine ştie ce niscai prăjituri delicioase, nemaivăzute! Sînt cu-adevărat atît de sărmani şi de înfometaţi, încît primesc şi acceptă orice le dai, şi orice, este pentru ei bine-venit! Iar eu cînd mă grăbesc prea tare şi nu apuc să le cumpăr din mers, în drum, ceva, îmi fac procese de conştiinţă multă vreme şi mă rog la Dumnezeu să le scoată lor în cale, un alt om mai bun! Mai darnic! Mai chivernist la inima decît mine! Ei, copilaşii aceia, sînt extrem de amărîţi şi „bătuţi de soartă”. Neduşi la Şcoală, goi, murdari şi flămînzi tot timpul!!!  Părintele îi ajută, cu siguranţă, după putinţă! ( L-am văzut cu ochii mei, în mai multe rînduri, cum făcea milostenie cu ei. ) Mulţi dintre cei care ajung la Biserica de la Letca-Nouă, îi ajută, fiecare, cu ce poate, dar cred că rezolvarea problemelor acestor copii, ţine, exclusiv, de Stat. De Primărie! De Asistenţa Socială! Aceste suflete au acută şi urgentă nevoie de un sprijin autorizat! Au nevoie să fie asistaţi, inclusiv psihologic! Au nevoie de mîncare, de haine, de-o casă acătării, de Educaţie prin Şcoală, de-o mîngîiere... Dar, mîngîierea cine să le-o dea? Cine să le aline foamea, atunci cînd lor le este FOAME, şi nu cînd pică la Biserică vreun om cu largheţe de inimă şi cu dare de mînă? Cine să-i ducă pe ei la Şcoală? Cînd administratorii Statului - via Protecţia Copilului- nu se preocupă, nici nu le pasă! Oare chiar să nu ştie Primăria, Protecţia Copilului din localitate sau din judeţ, că 5-7 copilaşi ai unei familii lipsite de oportunităţi ( sau poate de discernămînt sau mai ştiu eu ce altceva! Nu judec! Nu analizez! Ferească Dumnezeu!, de bătaia Soartei! ) sînt sortiţi mizeriei fiindcă lor  -Autorităţilor locale/ judeţene-  nu le pasă?!! Unde este Protecţia Copilului? Ce face Protecţia Copilului?...mă-ntreb..retoric. Mă rog, pentru aceste suflete şi sper, totodată!...

  Am descoperit într-o zi, că încă mai sînt la Letca-Nouă oameni care, deşi ştiu, au văzut şi văd cu ochii lor, că Dumnezeu, prin Icoana Maicii Domnului din Biserica lor, „ a lucrat” şi „lucrează”, au rămas totuşi împietriţi în inimile lor...

  O dată, mergînd eu la Letca-Nouă, decum am cotit dreapta din şoseaua naţională, văd o femeie care aştepta, probabil, o maşină de ocazie sau, poate, vreun maxi-taxi. Nu ştiu! De regulă nu opresc să iau pe nimeni. Am în maşină, mai mereu, totul aruncat alan-dala şi nu opresc pe drum, decît arar, în cazuri cu totul excepţionale. Nu ştiu ce „m-a găsit” că am oprit în dreptul femeii, fară ca ea să-mi fi cerut, şi o invit să urce.

  De cum urcă femeia a început să-şi verse năduful. Aflu, aşadar, fără să vreau şi fără să mă intereseze, că femeia îşi avea bărbatul într-un Spital din Bucureşti şi că i-au „mîncat” doctorii mulţi bani, degeaba, că omul ei nu se mai face bine...

  - Păi de ce, dnă, nu apelaţi la Dumnezeu, la DOCTORUL SUPREM? Uite aveţi aici, la Letca, Icoana Maicii Domnului. Aţi mers şi dvs la Biserică să rugaţi pe părintele să facă un Maslu, o rugăciune ceva? Să daţi o Liturghie, să scoateţi o Miridă, ceva, acolo?Aţi încercat să puneţi POST pentru soţul bolnav?

   - Ei...”la naiba!” Nu mă duc io, mamă, la Biserică! Nu ţin eu post, mamă, că nu pot!  Nu mai e nimic de făcut cu „omu’ mieu!” E pe ducă! Are cancer, mamă!, îmi zice femeia, cu obidă, drăcuind la greu, de-mi venea să deschid portiera maşinii şi s-o arunc din mers. Dar..m-am stăpînit, zicîndu-mi, în gînd, un: Doamne miluieşte! şi promiţindu-I lui Dumnezeu, totodată, că nu mai opresc în veci de veci ca să mai iau neaveniţi care să-l pomenească, cu repeţiţie, pe VRĂJMAŞ în maşina mea... Apoi, încerc din nou:

   - Şi ce dacă are cancer, dnă! Ce, n-aţi auzit, nu ştiţi că Dumnezeu face minuni? Nu ştiţi că Dumnezeu are puterea de a învia morţii? Nu vă lăsaţi! Mergeţi, că uite, aveţi aici, la Letca, pe Maica Domnului -care a făcut nenumărate miracole- şi rugaţi-vă! Sau, mă rog!, rugaţi-vă acasă! Închideţi-vă în cămăruţa dumneavoastră şi strigaţi la Dumnezeu, cu stăruinţă! Aveţi credinţă-n Dumnezeu, dnă, şi rugaţi-L, iar Dumnezeu va auzi şi..va lucra! Şi-i mai zic eu cîte şi mai cîte, printre replicile ei tăioase, încercînd să stăvilesc măcar şi un pic drăcuirea cea cu repetiţie a femeii şi, oarecum, să nu-mi fi fost în zadar „întîlnirea” cu femeia aceea. Nici femeii, întîlnirea cu mine! Şi cînd am ajuns la străduţa unde trebuia să părăsesc soseaua principală a satului îi zic femeii:

  - Haideţi cu mine, dnă, la Biserică! Eu acolo merg. Haideţi de vă închinaţi!

 - Nu merg eu, mamă, la Biserică! Nu merg! Mă duc acasă că am treabă! Că bărbatul meu moare de-acum...că are cancer! N-ai auzit că ţi-am zis că are cancer?

 - Ba am auzit! Dar eu vă spun că: încercarea moarte n-are! Încercaţi, dnă! Vă rog!! Nu aveţi ce pierde! Dacă-l iubiţi pe omul acesta, vă spun că merită să încercaţi să obţineţi mila Domnului! Haideţi! Vă duc gratis!, încerc eu o glumă ( nereuşită, evident ).

- Nu merg eu la Biserică!, mi-a răspuns femeia sec...împietrit...şi..tare pe poziţie.

Am oprit maşina şi i-am deschis, dezamăgit, portiera, ca să coboare. Fusesem învinsă! Dar ...eu nu puteam trece peste voinţa femeii! Nici Dumnezeu nu trece!...

 M-am dus la Biserică şi m-am închinat, rugîndu-mă şi pentru despietrirea inimii acelei femei, implorînd mila Domnului  pentru ea şi bărbatul ei.

Am omenit, apoi după putinţă copilaşii despre care vorbeam mai sus, care-s nelipsiţi din poarta Bisericii, indiferent de ora şi ziua la care soseşti ( Cred că au un fel de telefon fără fir, prin care se anunţă; sau, poate un instict foarte dezvoltat, care-i anunţă că e loc de mai-bine pentru ei în poarta Bisericii! Nu ştiu! Cert este că nu am fost vreodată acolo, să nu-i găsesc, sau dacă nu erau prezenţi şi nu vedeai ţipenie de picior de copil, pînă parcai, îşi şi făceau, stol, apariţia! ), după care am plecat spre Bucureşti, uşor abătută, cu gîndul la femeia cu inima împietrită. Mi-aş fi dorit s-o pot convinge! Şi, mi-aş fi dorit, ca, mai apoi, după un timp, s-o reîntîlnsc bucuroasă şi fericită, şi să aflu că barbatul ei este..sănătos! Dar, din păcate, eu n-am putut convinge femeia. Nu să creadă, profund, ci, măcar să încerce! Regret! Sînt convinsă că Dumnezeu i-a dat o şansă, atunci cînd „mi-a poruncit” să-mi îcalc principiile, să opresc maşina şi s-o invit pe femeie să urce, ca mai apoi să-i vorbesc despre „lucrarea” Maicii Dmnului ce se face prin Icoana din satul lor, Letca-Nouă! Numai că împietrirea inimii femeii, îndărătnicia ei, i-a închis uşa pe care Dumnezeu i-o deschisese prin întîlnirea ei cu mine din acea zi. Dumnezeu i-a întins o mînă şi, cu siguranţă că, o aştepta şi aştepta ca femeia să se smerească şi...SĂ CREADĂ! Să-L cheme în ajutor! Că El, Domnul, ne-a lăsat moştenire prin Evanghelişti şi ne spune: „Cheamă-MĂ întru necazul tău, şi-ţi voi ajuta ţie!”

Dumnezeu i-a dat femeii şansa ca ea să afle că EL face minuni prin Icoana Aceea! Dar femeia, ancorată în necredinţa ei, pomenindu-şi repetat stăpînul şi „domnul” -pe VRĂJMŞUL lui HRISTOS-  a fost deturnată -mişeleşte- de la Planul lui Dumnezeu: vindecarea în mod miraculos a bărbatului ei! Dumnezeu S-a smerit pe Sine, şi a chemat-o pe femeie, în ziua aceea, prin mine şi.. a aşteptat-o! Numai că ea, femeia, necredincioasă, a respins oferta! Ea a crezut mai mult ceea ce-i sufla în ureche şi în cuget, vrajmaşul Domnului, decît ceea ce-i punea în inimă, Îngerul Domnului, prin şoferul maşinii care oprise s-o ia din drum, fără ca ea, femeia, să fi făcut semn ca ŞOFERUL să oprească!... Şi ca ea, ca femeia aceasta, sînt mulţi!!! Nu doar la Letca-Nouă, ci pretutindeni în lume! Am întîlnit destui...Dar, de’, niciun om nu poate fi conştiinţă pentru semenul său!...

  Nu ştiu cîţi dintre locuitorii de la Letca-Nouă realizează „lucrarea”  săvîrşită în satul lor, în casele şi în viaţa lor, de către Dumnezeu, prin Icoana Maicii Domnului! Nu ştiu cîţi dintre locuitori au stat să cugete la schimbările în bine care au avut loc în decursul cîtorva ani ( foarte puţini)! Nu ştiu cîţi dintre ei dau slavă lui Dumnezeu, nici cîţi dintre ei mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru realizările lor! Ştiu doar că eu, mergînd de cîteva ori pe an, la Letca-Nouă, am observat, din mersul maşinii, schimbări importante, în bine şi în..foarte bine în acest sat. Schimbări care se văd cu ochiul liber. Altfel arăta satul în 2004, altfel arată acum, în 2014!...

  Mă întreb, cîţi dintre cei care beneficiază de şedere în Aşezămîntul „Grădina Maicii Domnului” construit în curtea Bisericii de la Letca-Nouă ( ca dealtfel în oricare dintre Aşezămintele de pe lîngă Biserici şi nu numai! ), realizează că acest lucru se datorează binecuvîntării pe care Dumnezeu o revarsă asupra lor, prin mijlocirea Maicii Domnului? Şi cîţi dintre noi realizăm că Dumnezeu lucrează după cum ştie şi după cum doreşte El? Cîţi dintre noi realizăm că Dumnezeu are un PLAN cu şi pentru fiecare?  Dumnezeu lucrează prin Maica Domnului, prin Sfinţii bineplăcuţi Lui, prin Îngerii nostri Păzitori şi prin Puterile Cereşti!  Lucrează prin oamenii de lîngă noi! Şi ne dă fiecăruia, după puterea noastră de înţelegere!...

 Nouă nu ne rămîne decît să ne bucurăm şi să  mulţumim Domnului pentru toate binefacerile primite! Iar cîmd avem nevoi, „să cerem cu stăruinţă şi cu CREDINŢA că cele pe care le cerem, le-am şi primit, şi..le vom avea!!”, căci aşa zice Scriptura! Cu o condiţie însă: Să ne pară rău pentru păcatele noastre, să ne îndreptăm ( cerînd ajutorul de la Domnul! -căci fără El, nimic nu putem face!!!- ), că cerem iertare celor cărora le-am geşit şi să iertăm celor care ne-au greşit! Să fim buni şi milostivi! Şi să fim cu înţelegere faţă de „neputinţele” semenilor noştri -în zisa părintelui Teofil Pîrîianu, de la Sîmbăta de Sus-, ierîndu-i cu uşurinţa! Să nu ţinem minte RĂUL, ci, doar PORUNCA IUBIRII, lăsată ca TESTAMENT de Însuşi Mîntuitorul Hristos! Să nu uităm că în oricare dintre semenii noştri sălăşluieşte Hristos! Asadar, toate cîte le facem unui semen, să le facem ca pentru...Hristos!

                                                               *

      

Icoana

ESTE sau NU ESTE, Icoana, Făcătoare de Minuni?

   Scepticii ar spune că nu!...

Am mai spus şi repet ceea ce am citit undeva, şi anume: „Icoana este făcătoare de minuni pentru cei care cred", însă, s-a demonstrat, în timp, că Icoana face minuni şi pentru cei necredincioşi....
   Va continua...

PS: Fragment din Cartea cu acelaşi nume, scrisă de Antoaneta Rădoi  -de la Vrancea, carte care va fi publicată la începutul lunii februarie 2014, la Editura Ermant Art -manager: Antoaneta Rădoi.